Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Bucureşti, 1940: atrocităţi, indiscreţii, dispoziţii fluide

        de Mihai Ghiţulescu

De puţine ori mi s-a întâmplat să simt că atmosfera unei scrieri seamănă puternic cu cea în care trăiesc. Ştiu că oamenii sunt capabili de cele mai surprinzătoare asocieri între prezent şi variile trecuturi şi, prin urmare, în general, mă păstrez sceptic. Totuşi, pentru că am păţit-o rar, cred că am avut dreptate. Prima dată, când eram foarte tânăr, a fost comic: o „băutură insidioas㔠mi-a făcut legătura dintre Trei pe două biciclete şi ambientul praghez în care frunzăream cartea. A doua oară, mult mai târziu, citind Memoriile din Marele Război ale Lupu Kostaki, mi s-a părut că respir acelaşi aer în vremea ocupaţiei germane (1916-1918) şi în cea a lockdown-ului (2020). Aproape totul era diferit, dar, una peste alta, mă izbea asemănarea. Acum, la începutul lui martie, când mă gândeam cât de bizar ne raportăm la noul război, în acelaşi timp apropiat şi îndepărtat, am citit, pentru prima dată în română, Athénée Palace-ul contesei Waldeck. Din nou, în ciuda multelor diferenţe, am avut senzaţia că atmosferele din vara lui 1940 şi primăvara lui 2022 se potrivesc. Îi şi vedeam pe mulţi din jur (inclusiv de la televizor şi de pe reţelele de socializare) în ţinute interbelice, cuprinşi de „nebunia tehnicolor㔠(p. 152). Le auzeam vocile înregistrate pe plăci de patefon. Sper să-mi dispară senzaţia asta cât mai repede!

„Un reportaj viu ca un roman” e clişeul de prezentare al acestei cărţi, dar, ca orice reportaj reuşit, e mai viu decât un roman. A fost publicat în 1942, în SUA şi Marea Britanie, şi a devenit o lucrare „clasic㔠printre cei preocupaţi de „Romanian Studies”, deşi a rămas mereu cumva în umbra Trilogiei balcanice a Oliviei Manning. Prima ediţie românească a apărut abia în 2000, la Humanitas, şi parcă nu a avut parte de o circulaţie prea bună. Actuala ediţie este, fără îndoială, binevenită, dar nu mulţumitoare. Cu toată aprecierea pentru notele şi studiul diplomatului şi area specialist-ului Ernest H. Latham, Jr., ar fi fost necesară intervenţia unui istoric specializat în România interbelică şi a celui de Al Doilea Război Mondial.

R.G. Waldeck, despre a cărei biografie aflăm multe din postfaţă, a ajuns la Bucureşti, în calitate de corespondent al săptămânalului Newsweek, în iunie 1940, odată cu vestea căderii Parisului. S-a instalat la Athénée Palace, „cea mai vestită clădire hotelieră din Balcani” (p. 8) şi „ultima scenă cosmopolită pe care Europa de după războiul mondial şi Europa Noii Ordini apăreau împreun㔠(p. 29). De aici, dintre diplomaţi, ziarişti, oameni de afaceri de diverse naţii, tot mai numeroşi ofiţeri germani, politicieni, boemi, gheşeftari români, chelneri, comisionari, demimondene, a urmărit evenimentele româneşti şi internaţionale până la sfârşitul lui ianuarie 1941, la scurt timp după rebeliunea legionară. Din mulţimea care popula holul şi restaurantul hotelului, autoarea a desprins câteva personaje memorabile, pe care le-a folosit drept ghizi ori indicatori în încercarea de a înţelege mersul împleticit al lucrurilor. Unora le-a spus pe nume: Edith von Coler (exuberanta şi enigmatica agentă de influenţă nazistă), Dr. A.A. Tester (germano-englezul fascist cu apucături de paşă-samsar) ş.a. Alţii au rămas ascunşi sub etichete expresive, tentante, dar şi periculoase pentru istorici: „fostele Excelenţe” (un fel de Statler & Waldorf, mari amatori de „indiscreţii amoroase”), „proprietarul de ziar care semăna cu Haile Selassie” sau „Negusul” (p. 112), „contele” austriac din legaţia germană, „Das Hohe Tier”’/„Marele Ştab” ş.a. Cel din urmă a fost identificat de Ernest Latham cu generalul von Ravenstein, ceea ce, cred, nu exclude presupunerea sa iniţială că vorbele pe care jurnalista i le-a atribuit ar putea fi „un amestec a diferite conversaţii purtate cu generali germani” (p. 324). De mai multe ori, e posibilă recunoaşterea persoanelor reale pe care s-au brodit personajele, dar ea ar duce, cel mai probabil, pe piste false.

R.G. Waldeck a relatat, rând pe rând, pierderile teritoriale din vara lui 1940, plecarea lui Carol al II-lea şi instalarea lui Antonescu, „statul naţional legionar”, cu atrocităţile şi manifestările sinistre care i-au atras „porecla” „le régime des pompes funčbres” (p. 234), cutremurul din 10 noiembrie, conflictul Antonescu-Horia Sima şi, în final, victoria celui dintâi. Anecdotica e foarte spectaculoasă, dar trebuie primită cu maximă prudenţă, în nici un caz luată drept adevăr istoric. Sunt de reţinut descrierile a ceea ce jurnalista a văzut cu ochii ei. La puţin timp după lansarea „revoluţiei legionare”, ea a intuit „greşelile tactice” când „legionarii s-au inspirat de la bolşevicii ruşi şi au deschis casa Lupescu pentru vizitatori”, dorind să ilustreze „poveştile de senzaţie ale ziarelor”. Or, casa, „nicidecum luxoasă”, „nu dădea altă impresie decât cea de banalitate” (p. 165-168). Nu pot să nu mă întreb cine s-a mai inspirat de aici în decembrie 1989. Mai târziu, la sfârşitul lui noiembrie, reînhumarea lui Codreanu îi revela „apoteoza scurtei existenţe a regimului legionar” (p. 233), deci începutul sfârşitului său. Mult mai numeroase sunt poveştile din auzite, în condiţiile în care chiar autoarea vorbea de „numeroase ştiri false răspândite în acest oraş al zvonurilor” (p. 142). De exemplu, felul în care a prezentat cele petrecute în interiorul Palatului în momentul înlăturării lui Carol nu se potriveşte deloc cu mărturiile târzii ale Regelul Mihai şi ale altora. Găsim, o dată, chiar precizarea „adevărată sau apocrifă, povestea arată că...” (p. 203). Într-adevăr, multe din carte stau sub semnul lui se non č vero, č ben trovato şi exprimă starea de spirit din România acelei vremi sau, mai bine zis, desele ei schimbări. Căci, deşi „românii plâng uşor” (p. 123) şi le sunt dragi catastrofele, au şi o capacitate deosebită de a le îndulci uşor, de a exulta la scurt timp după ce s-au lamentat şi tot aşa... Iar schimbarea stării de spirit atrage şi o schimbare de optică şi de opţiune politică. După căderea Parisului, cam toţi erau convinşi de victoria rapidă a nemţilor, dar lovitura dată de Hitler la Viena i-a făcut pe mulţi „să-şi schimbe părerea şi să nu mai creadă în posibilitatea ca el să câştige războiul” (p. 122), un război despre care nu ştiau că îi va atinge. A urmat un „reviriment” în septembrie şi o nouă cădere la sfârşitul anului, după eşecul german din Anglia şi cel italian din Grecia. În plan intern, după instalarea lui Antonescu, românii erau fericiţi şi „se credeau la începutul unei ere noi” (p. 156), iar în ianuarie „aveau sentimentul că orice era mai bun decât coşmarul gardist” (p. 286). „Cine nu a fost martor nu-şi poate imagina cât de schimbătoare erau părerile în acest război”, nota Rosa Waldeck, adăugând, ca o atenuantă pentru români, că, în general, „dispoziţia popoarelor Europei este foarte fluid㔠(p. 239). Una peste alta, şi ea şi-a schimbat părerea cât a stat la Bucureşti: în iunie 1940, era convinsă că Hitler va câştiga; în ianuarie 1941, era convinsă că nu va câştiga.

Nu se gândea însă, în primul rând, la războiul în sine, la chestiunile militare, cât la organizarea de după. Principala sa preocupare era să observe ce făceau concret naziştii pentru a instaura „Noua Ordine” europeană pe care o clamau. De aici, s-a născut o critică pragmatică a totalitarismului de dreapta, rezumabilă prin vorba româneasc㠄una vorbim şi alta fumăm”. În primul rând, relatarea spulberă imaginea monolitică a sistemului nazist, arătând că, de fapt, era vorba de mai mulţi poli de putere/grupuri de interese (partidul, armata, diplomaţia, cercurile de afaceri), pe care Hitler le-a putut ţine cât de cât aproape, dar nu le-a putut agrega. E doar unul dintre motivele pentru care „ordinea” germană a rămas o vorbă doar parţial acoperită în realitate. În carte, întâlnim frecvent cuvântul „bălmăjeal㔠(„muddling”). Dincolo de chestiuni mărunte – secvenţa „bordelului garantat arian” nu poate fi trecută cu vederea – nemţii nu au acţionat deloc ordonat, ci „pe dibuite”: „Ei aveau poate o idee foarte clară despre cum va fi noua ordine, dar cert este că, pe parcurs, ei improvizau foarte mult. Ei lăsau la întâmplare faze întregi, încurcau şi experimentau, luau hotărâri după inspiraţia momentului, reveneau asupra lor şi urmau alte căi” (p. 107). A mers mai departe, identificând „în modelul însuşi slăbiciuni şi contradicţii intrinseci” şi conchizând c㠄felul cum îşi exploatau cuceririle era contrar intereselor lor, fără a mai vorbi de binele celor cuceriţi” (p. 241). În cazul românesc, au gestionat prost transformarea economică, totalitarismul de operetă sinistră (pe care, de altfel, îl dispreţuiau, considerându-l rudimentar), conflictul dintre Antonescu şi legionari. Este remarcabil şi că R.G. Waldeck a reuşit să treacă dincolo de poleiala mistică a legionarismului, arătându-i criminalitatea într-o lumină telurică şi, la fel ca în cazul nazismului, lipsa de coerenţă şi coeziune.

Stilul jurnalistei americane poate părea foarte cinic atât pentru formulările plastic-acide, cât mai ales pentru că păstrează mereu o detaşare, intrigantă pentru mulţi, date fiind subiectele grave pe care le discută. Nu are aproape deloc porniri viscerale. De peste tot se degajă un optimism moderat în privinţa războiului, dar cartea se încheie într-o notă de resemnare: „Şi acesta este un lucru pe care l-am învăţat la Athénée Palace: nimeni nu este atât de detestat încât, câţiva ani mai târziu, altcineva să nu fie detestat şi mai mult, ura veche se pierde în uitare în faţa unei uri proaspete” (p. 292).

© 2007 Revista Ramuri